Trenul mortii(povestea mea)....

Se făcuseră deja doi ani de când rătăceam în gară. Nu mă vedea nimeni, iar ultima oară când l-am văzut eu a fost în acea seară fatală, a morţii mele.
Stăteam mereu în sala de aşteptare, nu venea nimeni.
Sincer, nici nu-mi dădusem seama cum a trecut primul an, oribil pentru mine. Nu venise nimeni din cei care pretindeau a mă iubi să vadă locul unde murisem. Au fost, poate, la înmormântare, dar nimeni aici. Sunt curioasă câte coşmaruri, asemeni celor pe care le aveam eu, le aveau şi ei, după moartea mea groteasca. Acele coşmaruri cu trenuri, mereu trenuri şi gări, vis pe care îl avusem cu o seară înainte să mor. Oare aceste vise, coşmaruri, pe care le aveam, reprezentau viitorul meu? Nu cred, căci a fost o sinucidere şi nu o moarte accidentală. Ţin minte că nimeni din cei pe care îi cunoşteam nu muriseră în astfel de condiţii, cum o făcusem eu. Eu o făcusem, poate nu era timpul meu să mor, dar eu accelerasem acest fir al vieţii mele, am distrus această soartă. Mă întreb dacă a meritat sacrificiul făcut…
Sper că acum e fericit, nu aşa cum l-am făcut eu, să sufere. O făcusem intenţionat, ştiam că mă iubeşte…Oare ce vroiam să-i demonstrez? Că îl iubesc…poate, dar dovezile pe care i le-am dat nu sunt dovezi, decât de dispreţ şi batjocurã. Sper că e fericit, şi nu nefericit, cum era cu mine. Nu mi-a spus niciodată acest lucru, dar eu simţeam , ştiam. E o dovadă de dragoste moartea mea, pentru el. Sper că a înţeles acest lucru, deşi nu l-am văzut niciodată venind aici, în gară; poate îi era greu să mă vadă printre şine, moartă, sau pur şi simpu, nu voia să ştie că sunt moartã. Câteodată e bine să ştii că cei pe care îi iubeşti nu sunt morţi, câteodată e greu să accepţi moartea şi câteodată o accepţi mult mai uşor dacă ştii că de fapt nici măcar nu a existat. Există momente în care şi eu speram să nu fi murit, şi să mă trezesc dintr-un vis ciudat, un vis pe care nici măcar să nu mi-l mai amintesc. Dar existam în lumea pe care am cunoscut-o până acum, însa singură, fără nimeni.

***
Căutam pe cineva, nu ştiu pe cine, dar mă plimbam. Şi căutam adevărul existenţei mele, care mă chinuia de ceva timp. Mă intrebam, probabil cum fac toţi oamenii, de ce trăieşti, de ce te-ai născut, dacă nu faci decât să măreşti populaţia globală cu unu, iar când ajungi să trăieşti, trăieşti într-o mizerie spirituală lucie, ori eşti batjocura altora, mereu mascota lor, niciodată stãpân pe sine. Mulţi oameni speră până în ultima clipă ca destinul să fie darnici cu ei, deşi nu se întamplă niciodată acel lucru. Mulţi oameni speră să trăiască un vis, însă nu ca al meu, ci un vis în care aşteaptă să li se împlinească dorinţele, şi un vis în care ei nu ştiu că pot schimba soarta ce le-a fost dată Nu o săi înţeleg pe unii niciodată cum ei cred că Dumnezeu le alege viaţa, şi nu ei. Eu de când am murit, încă nu l-am văzut pe Dumnezeu, încă nu am auzit de el şi înca nu ştiu ce există după moarte. Decăt aceasta viaţă care e la fel ca cea de dinainte. Poate că există, aşa cum am crezut eu în ultima vreme şi nu aşa cum mi s-a spus când eram mică. Eu credeam într-un Dumnezeu care exista peste tot, în special în mine, căci uneori chiar poţi să îşi schimbi soarta aşa cum doreşti. Ţin minte că o prietenă mi-a spus că ea crede în;::;:; soarta, desi poti sa o chimbi, ici si colo, chiar cu niste decizii ce ti se par majore, dar pana la urma tot la acelsi capat de drum ajungi. Pana la urma tot vom muri, asa cum ne-a fost scris. M-a impresionat aceasta idee, dar nu a reusit sa ma convinga, pentru ca eu stiam ce inseamna Dumezeu pentru mine, stiam ca pentru mine acest Dumenzeu este doar tot, si mai stiam ca este de asemenea un mare nimic si o mare minciuna. Stiam totusi ca el a creat totul, stiam ca ceea ce a creat el se va distruge si va incepe din nou, stiam ca el este doar o forma de energie, asa cum este energia electica, ce genereaza functioarea a atator aparate, o energie care genereaza functionarea tuturor legilor fizicii in acest univers. Si acest Dumnezeu tinea cu mine, pentru ca nu m-a luat niciodata de pe acest pamant, si ii sunt recunoscator pentru asta, caci altfel nu exista sansa sa pot sa spun altora adevarul. Nu adevarul despre Dumnezeu, ci adevarul despre moarte.
Am ajuns la destinaţie, dar nu la mine acasă, ci eram în faţa casei celui mai bun prieten al meu. Vroiam să vorbesc cu el. Şi acum trebuia să-i spun frămantările existenţiale pe care le aveam.
Am sunat la poartă şi îmi deschise mama sa. Am întrebat de el, mi-a spus că e acasă şi am intrat. L-am găsit jucandu-se ceva pe computer. Păru surprins sã mã vadă, insa imi oferi un scaun. Adevarul e ca nici eu nu stiam ce caut acolo, nu aveam nici o idee pentru ce pornisem inspre el, nu stiam nici macar ce pot sa ii spun, asa ca i-am spus ideile ce mi le facusem in toata viata mea, ideile pe care de altfel le-am enumerate mai sus, bineinteles in afara de ultimele idei, pe care le-am adaugat acum, dupa moartea mea, si nu cred ca are rost sa le repet. I-am povestit tot, iar in timp ce ii explicam ce vroiam de fapt sa zic, dadea din cap, ma aproba, insa începuse la un moment dat sa rada cu gura pana la urechi, lucru care mã jicnise profund si pe care nici acum nu il inteleg. Am început să plâng, şi nu stiu dacă era sincer plânsul sau foloseam această armă pentru a-l face să nu mai râdă de ideile mele stupide, dar totuşi, ale mele. Acest truc a dat roade, căci îşi retrase râsul isteric pe care l-a avut, îndemnându-mă să nu mai plâng. Dar eu făceam împotriva lui şi am inceput să plâng şi mai tare. Era şantaj, ştiu, dar îmi plăcea acest joc în care eu eram victima.
Nu stiu exact ce se întamplase în acel moment, dar începuse să mă sărute pe obraji, pe frunte, pe mâini, iar mai apoi pe buze. Nu-l respingeam, dar nici nu rãspundeam la sãruturile lui. Era ca si cand ceva s-ar fi schimbat, parca timpul se duse el inapoi. Uitasem ce anume traiesc in cel moment, a fost un fel de magie pe care chiar nu le pot intelege. De fapt sunt multe lucruri de la moartea mea pe care nu prea le inteleg, lucruri ce au avut loc in ultimele luni din viata. Am inceput si eu sa-l sarut, insa totul mi se parea doar un vis si nu aveam puterea sa ma opresc de nici ul fel, era poate doar un vis pe care il mai am si acum, si inca astept sa ma trezesc. Iar mai apoi m-am culcat cu el. Nu stiu exact ce s-a intamplat, eu asemenea momente nu le amintesc, doar le traiesc; oricum m-am culcat cu el, nu stiu de ce, deoarece aveam un prieten pe care il iubeam mai presus de orice. Si acum il mai iubesc. Oare acesta este iadul meu? Acesta este iadul tuturor? Ca iubesti pe cineva pe care l-ai facut sa sufere intr-un mod atat de brutal cum am facut-o eu, iar dupa aceea am rupt legatura cu el, sinucigandu-ma? Nu voi afla niciodata daca e iad sau daca exista iad. Sunt moarta, dar sunt aici, in lumea in care am trait.
Suna telefonul meu. Era prietenul meu, care ma astepta de jumatate de ora. Drumul meu pana acasa dura destul de mult si l-am anuntat ca ajung un pic mai tarziu, caci sunt destul de departe de casa. Ma intreba ce fac acolo si i-am spus ca-i povestesc cand ajung acasa.
Cand am ajuns acasa la el, era suparat. Nu stia nimic,dar simplul fapt ca am intarziat o ora si jumatate il facu sa regrete ca a venit. Urma o cearta, eram siguri amandoi, dar eu nu aveam de gand sa o provoc. Totusi, era inevitabila. Insa am ramas amandoi calmi.
- Am fost la…si i-am spus numele.
- Ce-ai facut acolo? Jumatate de ora?
- Nu, am plecat la sase.
- Trei ore?
- Da.
- Si ce-ai facut acolo?
Nu i-am spus nimic.
- Am vorbit, am spus intr-un tarziu.
- Ce ati vorbit? ma intreba curios. Stia ca nu asta am facut.
- Am vorbit acelasi lucru ce l-am vorbit odata cu tine. Tu mi-ai spus ca nu am dreptate, dar nu mi-ai explicat de ce. El a inceput sa rada.
- Si tu? desi nu stia despre ce vorbesc.
- Eu am plans.
Nu mai spuse nimic.
- Dupa aceea m-am culcat cu el.
Ramase trasnit. Nu se astepta la asa ceva. Cred ca se astepta sa-i spun ca il iubeam, pe acel prieten, sau daca nu, macar ceva de genul acela, nicidecum ca ma culcasem cu el.
- De ce?
- Vroiam sa-ti demonstrez ca te iubesc, i-am spus, dar fara sa gandesc.
- Asa imi arati ca ma iubesti? incepuse sa strige in linistea din casa.
- Sau am vrut sa ma conving ca te iubesc…
- Culcandu-te cu altul? Puteai sa-mi spui ca ne despartim, daca ma iubeai, te intorceai la mine…dar asa?
Nu i-am mai spus nimic.
- Cred ca nu mai are nici un rost sa continuam relatia, imi spuse el dupa ceva timp, in care eu am tacut.
Izbucnii in plans, acum nu mai era santaj, dar nu se lasa impresionat. Ma lasa sa plang, asa cum facea de fiecare data; macar inainte ma lua in brate, acum nu ma mai luase, iar eu simtisem intr-adevar ca nu mai avea nici un rost aceasta relatie. N-am plans mult, pentru ca mi-am dat seama ca ma consum degeaba.
- De ce sa ne despartim? ii spusei. O sa ma ierti, pentru ca ma iubesti. Si eu te iubesc. O sa ma ierti, o sa ne impacam. Facem o pauza, dar nu renunt la tine, ti-am mai spus, esti al meu, pana mor.
I se paruse macabra aceasta ultima propozitie. Am observat asta pe chipul lui. Nu-mi raspunsese la aceasta idee stupida, dar disperata, a mea, ma luase in brate si am stat asa multa vreme, pana ce am plecat acasa.
Relatia noastra a mers in continuare, dar nu mai era nimic pur, era haos, atat in mintea mea, cat si in a lui. De multe ori aveam accese de iubire, dar ramase imun. Stiam ca ma iubea, si ca ma iubeste in continuare, dar relatia era compromisa.

***
Trecu, cred, o luna si ceva de la intamplarea pe care am povestit-o, relatia se termina curand, o simteam. Daca nu faceam eu aceeasi greseala, o facea el. Nu mai avea incredere in mine, dar nu ma mira, caci in locul lui as fi facut la fel.
Acea zi, pe care urmez sa o povestesc, seara fatala, a fost, cred, lucul pe care nu l-a mai putu intelege…de ce murisem atunci…Nu a mai vrut sa-mi explice, dar acum nu stiu ce ar fi putut sa-mi explice. A fost fatala pentru el o clipa, un cuvant care ne putea salva pe amandoi.
De multe ori incercam sa vorbesc cu el despre viata lui, despre ce se mai intamplase, da nu zicea absolut nimic, sau nici chiar, imi spunea ca totul este bine si gata. Poate considera ca nu merit un cuvant din partea lui. Era inchis, nu-mi mai spunea absolut nimic, nici macar banalele zile pe care le traia…asa cum facea pana atunci. M-a iertat, dar nu a uitat nimic. Ma iubea, intr-un mod foarte ciudat, retinut, dar daca nu ma iubea, ne-am fi despartit. Nu am mai auzit niciodata cuvintele “te iubesc”, pe care le auzeam destul de des pana in ziua in care l-am inselat. Am incercat de nenumarate ori sa reinvii increderea in el. Era in zadar tot. Se indeparta tot mai mult de mine; eu vroiam sa nu-l pierd, dar il pierdeam. Era singura persoana pe care o iubeam si pe care o mai iubesc. Ajunsesem sa ma urasc si pe mine pentru felul cum ma comportasem cu el, dupa ce am urat pe toata lumea din jurul meu.
Era toamna tarziu, o zi destul de calduroasa pentru luna noiembrie. Mi-am spus ca e destul de frumos afara pentru o plimbare, asa ca am trecut pe la el in speranta ca-l voi scoate din mijlocul cartilor intr-o sambata atat de frumoasa. Cand am intrat inauntru, nici macar nu ma privise. Statea cu ochii in carte, facandu-se ca nu ma vede. Poate nu m-a auzit atunci, dar cand am inceput sa-i vorbesc, se uitase la mine atat de nepasator…nu-l mai recunoscusem. Era in fata mea o persoana straina, al carui chip nu l-am mai vazut niciodata. Am tacut si m-am asezat pe coltar, fara o invitatie. Isi vazu de treaba lui, si nu o sa inteleg niciodata acest gest al lui. Nu era genul de persoana care sa faca astfel de gesturi, pana si cu o persoana pe care nu o agrea se purta mai civilizat decat cu mine in acele momente. Am stat vreo jumatate de ora fara sa mai spun nimic, dupa care m-am ridicat sa plec. Mi-a spus doar “Mai stai.”, nimic mai mult. De ce sa mai stau, m-am intrebat, din moment ce nu-mi adresase nici o vorba? M-am asezat din nou pe locul meu, iar el s-a asezat langa mine si a inceput sa ma sarute. Acest lucru ma indignase. M-am ridicat brutal, lovindu-l peste gura cu cotul, fara sa vreau. Nu stiu exact ce s-a intamplat in momentul care a urmat, dar m-am trezit intinsa pe jos. Dupa o clipa de uimire totala, acest gest, din nou neinteles de mine, ma facu sa izbucnesc in plans, un plans isteric. Ma lovise, dar nu era in firea lui sa o faca. Banuiesc ca regretase gestul, imediat m-a luat in brate si m-a intins pe coltar, iar eu continuam sa plang ca o isterica. Incepusem sa gandesc lucid, m-am ridicat din nou sa plec, dar ma intrerupse cu o vorba pe care nu o mai auzisem de mult.
- Te iubesc, mi-a spus.
Am ramas la usa, n-am privit spre el, mi-era frica si eram atat de hotarata sa-l las sa reflecteze asupra gestului. Se puse in fata mea, ma lua din nou in brate si-mi spuse sa stau joc. M-am supus.
- Imi pare rau, nu trebuia sa te lovesc. Si cred ca nici tu nu ai intentionat sa o faci. Imi cer scuze.
Era calm, dar citeam in ochii lui disperarea.
- De ce ai venit? ma intreba.
Nu i-am raspuns. M-am hotarat sa tac. Intotdeauna foloseam aceasta tactica cand eram suparata si el regreta mereu actul lui, care ma suparase. Daca se intampla sa nu fie vina lui, se simtea vinovat, nu stiu de ce, dar regreta si cel mai ascuns gand al lui. Acum nu puteam sa vorbesc, iar in scurt timp am inceput din nou sa plang, nu isteric, ci foarte incet, incercand sa nu-i deranjez gandurile pe care le avea.
- Eram hotarat sa te parasesc azi, imi soptise.
Am ramas trasnita, la fel cum a ramas si el la declaratia mea ca l-am inselat.
- Dar acum nu mai pot, te iubesc, spuse, te iubesc, nu stiu de ce am vrut sa te parasesc.
- De ce? l-am intrebat dupa vre-un minut de tacere grea. Eram calma, nu vroiam sa fiu isterica, altfel s-ar fi terminat totul in acel moment.
Nu raspunse imediat, dar totusi o facuse. Ma asteptam sa nu raspunda deloc.
- Nu stiu exact. Mi s-a parut ca nu te mai iubesc. M-am inselat, te iubesc.
Nu stiu de ce tot repeta acest “te iubesc”, stia foarte bine ca stiu, la fel cum stia si el ca il iubesc.
- De ce sa nu ma mai iubesti?
- Am gasit pe altcineva, raspunse dupa o scurta ezitare.
N-am inteles imediat sensul acelor cuvinte, dar cand am facut-o, dupa cateva secunde, am simtit ca fuge pamantul de sub picioarele mele. Imi spuneam ca e un vis, un cosmar, ca trebuie sa ma trezesc curand. Nu m-am trezit. Nu am mai asteptat nici o explicatie si am iesit pe usa ca o furtuna. Porneam spre gara. Era deja seara, ora sase si jumatate, incepea sa se intunece. Cand am ajuns acolo, m-am gandit ca totusi trebuia sa-l las sa-mi explice. M-am hotarat sa-l sun. Poate ca de asta am venit la gara. Cand am plecat de la el, nu mai gandeam deloc, nici nu mi-am dat seama pe unde umblam, pana ce am ajuns la gara. Am cautat telefonul si am format numarul lui.
L-am chemat la gara, sa vorbim. Mi-a raspuns promp: nu, iar dupa aceea imi spusese ca ma iubeste. I-am spus ca si eu il iubesc si un adio sec, dupa care am trantit telefonul. M-am asezat pe peron. Priveam sinele cu un fel de fascinatie oarba. M-am dus intre ele si ma plimbam. Eram atat de calma si de hipnotizata, incat nu am auzit trenul ce se apropia. Cand l-am observat, nu era nicidecum prea tarziu pentru a-l evita, dar eram tot hipnotizata. Asteptam sa vina, stiam ca ma ajunge, ca ma va lovi si va trece mai departe.
Am ramas pe loc, in timp ce trenul se apropia. Ma asteptam sa ma doara, dar nu am simtit absolut nimic, nici macar lovitura, ca si cand nici macar nu m-ar fi atins. Trecu prin mine, nu stiu cum, dar trecea, iar eu nu simteam nimic.
A trecut o ora pana a ajuns politia la locul accidentului. De abia atunci am observat corpul meu mutilat, fara viata. Era impartit in mai multe parti, aveam o mana si capul intr-o parte a sinei, trunchiul pe mijloc si picioarele taiate de la genunchi pe cealalta parte. Stateam linistita si priveam acest spectacol grotesc. Era atata lumea acolo, dar nu am vazut pe nimeni din cei pe care ma steptam sa-i vad, nimeni cunoscut.

***
Dupa primul an, in care nu vazusem pe nimeni din cei ce pretindeau a am iubi, si pe singura persoana pe care o iubeam, am hotarat ca e timpul sa ma intorc acasa, pentru cateva zile.
Nu ştiu de ce, dar m-am gândit că ar putea fi la mine acasă. De la gară până acasă la mine nu era chiar aşa de mult, aşa că am ajuns repede la destinaţie. Era o sâmbătă, dar nu era toamna, ca în ziua morţii mele, ci vara. Când am ajuns în faţa casei mele, am încercat să sun la poartă, dar îmi era imposibil. Am stat acolo până ce a venit o prietenă de-a mea, cu care nu mai vorbeam de mult, cu aproape un an înainte să mor. Am intrat cu ea odată, însă am ezitat până să intru în casă. Prima oara am intrat în bucătărie, dar nu mai arăta deloc aşa cum am lăsat-o. Erau acolo mama, pe care o văzusem rar în ultimul an de viaţa, şi prietena mea, nou sosită. Fumau amândoua. Am ieşit şi am intrat în camera fratelui meu, care era neschibată. Erau acolo fratele meu mai mic şi încă un prieten de-al lor, dar nu-mi fusese dor de ei. Am intrat în camera mea, care era aproape neschimbată, în afară de faptul că raftul de jos al bibliotecii, unde ţineam cadourile de la el, era acum umplut cu cărţi, iar cadourile puse într-o plasă. Am privit o jucărie de pluş, şi, dacă aş fi putut, probabil că aş fi izbucnit în plâns. Aş fi vrut s-o iau, dar nu puteam…
Înainte de a pleca am mai trecut o dată prin bucătărie. Mama privi la mine, în ochii mei, însă prin mine, căci nu mă vedea, aşa cum o vedeam eu. Am închis uşa şi am plecat.
Prietenul meu nu stătea nici el prea departe de mine. Am ajuns imediat acolo, în speranţa să-l găsesc. Dar nu l-am găsit. Trebuia să mă gândesc, deoarece era sâmbătă şi o zi superbă. L-am aşteptat până la ora unu, când venise, şi se puse să doarmă. Era neschimbat, la fel de frumos, poate chiar mai frumos. Stăteam pe acelaşi colţar pe care am stat în ziua aceea. El dormea liniştit, m-am pus lângă el şi am început să-l sărut, săruturi pe care el nu le simţea. I-am spus că îl iubesc şi că, dacă are nevoie de mine şi de ajutorul meu, mă găseşte în gară, deşi ştiam că nu mă aude. L-am vegheat toată noaptea, iar dimineaţa, când se trezi, am stat tot în camera în care dormise. Se duse până la baie, iar cu această ocazie mă gândisem să-i dau un semn să ştie că sunt acolo. Dar nu puteam decât foarte uşor să ating un obiect, aşa că am mişcat puţin unul dintre micile cadouri ce i le făcusem, şi care erau aranjate frumos undeva pe birou. M-am aşezat din nou pe colţar şi am aşteptat. Când veni înapoi, observă semnul ce i l-am lasat şi a sunat la cineva. N-am înţeles decît că a chemat pe cineva la el. Peste jumătate de oră sosi cea mai bună prietenă a lui, sau cel puţin era, cât am trăit eu.
- Bună, zice el, ştii de ce te-am chemat?
- Nu…
- Mi-ai spus odată, dacă vreau să-ţi povestesc despre ce s-a întâmplat, să te sun şi vii să vorbim.
- Aham…spuse ea nelămurită.
- Ştii, începu el, în seara aceea, eu am omorât-o. Adică nu am fost acolo, dar i-am spus că nu vreau să merg la gară. Şi s-a sinucis. Eu ştiu că s-a sinucis, chiar dacă toţi cred că a fost un accident. Nu am spus la nimeni ce s-a întâmplat de fapt, am spus că am văzut-o, dar era veselă, cum au văzut-o toţi, în ziua aceea. Dar la mine nu era vesela deloc. Am supărat-o, ba chiar am lovit-o. Nu ştiu de ce. Am crezut că m-a lovit ea prima, dar şi dacă o făcea, tot nu aveam dreptul să o lovesc înapoi. E inadmisibil ce am făcut. I-am spus o prostie, după ce am lovit-o. I-am spus că am găsit pe altcineva, chiar atunci când mi-am dat seama că o mai iubesc, încă şi mai mult. Nu trebuia…puteau să se liniştească apele...şi după aceea…dar eu i-am spus atunci, şi am omorât-o… a vrut să vorbească cu mine, dar am refuzat, credeam că vrea să mă părăsească, sau nu ştiu ce…nu ştiu de ce nu am vrut s-o văd. Eram confuz încă de când plecase, iar telefonul ei mă derutase complet. Credeam că s-a terminat, dar s-a terminat când i-am spus că nu vin. Când a murit.
Avu o tresărire.
- De fapt nu s-a terminat, continuă el.
- O mai iubeşti, nu? întrebă ea.
- Da, spuse, o mai iubesc. De aceea te-am sunat. Ştii, ea întotdeauna trăia în vise. Mă distra această problemă a ei. Dar acum cred că avea dreptate. Am visat-o azinoapte. Am mai visat-o şi până acum, dar întotdeauna era moartă. Acum s-a întors de undeva, nu ştiu de unde, dar nu am ştiut nici o clipă că e moartă, că a murit. A venit şi mi-a spus că mă iubeşte şi că e alături de mine, nimic mai mult, apoi m-a sărutat. Stătea lângă mine, cuminte…Şi eu o iubesc.
Tot timpul cât a vorbit, s-a uitat la mine, nu ştiu cum, aşa cum o făcuse şi mama mea, în ochii mei, dar prin mine. Ea observă acest lucru şi când îl intrebă unde se uita, el surâsese. Continuă să se uite la mine, şi nu la ea. Am plecat de acolo, ştiind că a înţeles mesajul.
După vreo două zile de la vizita mea, apăru în gară. S-a uitat peste tot, căutând ceva, dar nu găsise nimic. Îl urmăream din locul meu, din sala de aşteptare, unde intră. Se uita primprejur, stătu câteva clipe cu ochii pe mine, iar mai apoi ieşi. Am ieşit şi eu. Se duse pe peron, căzu în genunchi şi începu să plângă, şoptind mereu, “Am venit”, câteva minute. Parcă aştepta şi el un tren, aşa cum făcusem şi eu în seara aceea, cu apropape un an în urmă. Plecă însă, iar de atunci mă vizitează de câte ori avea ocazia, stă lângă mine în sala de aşteptare şi vorbesc cu el în mintea lui, în visul lui, căci aici doarme de fiecare dată când vine.

A trecut aproape un an de la vizita mea. In afara de clipele in care eram cu el, stateam linistita. Vreo jumatate de an m-am chinuit sa invat din nou sa scriu, imi era greu, caci eram moarta. Puteam sa misc lucrurile foarte greu atunci cand am fost sa imi vizitez familia, insa era foarte dificil sa pot tine ceva in mana. Am facut foarte multe antrenamente cu un betisor cazut pe jos si scriam pe pamant cate o litera, insa imi pica foarte des din mana. M-am chinuit mult, pana am reusit sa tin bine in mana tot si sa pot scrie fraze intregi. Am gasit un caiet scris putin la inceput in casa de bilete si un pix, pe care, sa zic asa, le-am furat, si le-am ascuns in pod, unde scriam tot ce puteam. Acest caiet i-l las lui acum, mostenire, aici, in sala de asteptare. Si iata-l a vine.