..doua sentimente pe care poezia tuturor timpurilor le-a alaturat intotdeauna.De ce? Pentru ca singuratatea e plina de strigate de dragoste,iar dragostea duce,in mod fatal,la singuratate,fiindca este pieritoare. Exemplu: tanarul romantic care,pe un tarm pustiu, contempla-fara sa vada- infinitul marii,gandindu-se la cea care n-a vrut sa-i asculte rugamintile; batranul garbovit, care vine sa depuna flori pe mormantul celei care l-a parasit prea curand. Primavara si iarna vietii...Intre cele doua:vara...vara vietii,anotimpul dragostei adevarate...vai de cei care lasa sa le treaca aceasta vara,singura lor vara!...Odata cu primele brume va veni si vremea regretelor."Poate ca ar fi trebuit sa...",inceput de fraza,inceputul lungilor si melancolicelor nopti de veghe...Pe cel lipsit fie chiar si de amintirea fericirii il asteapta cea mai dureroasa singuratate.Iata de unde gustul dulce-amarui al amintirilor...Pentru ca batranul aplecat deasupra unui mormant are totusi puterea de a se refugia in trecut,de a retrai zilele fericite de odinioara. E adevarat ca e singur,dar n-a fost intotdeauna.In strafundurile privirii sale,lumina dragostei continua sa palpaie.Voua insa, cei care intrati in iarna vietii fara sa fi cunoscut dragostea, nu va mai ramane decat sa repetati la nesfarsit:"Poate ca ar fi trebuit sa..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu