IMPOAIBILA iubire...

Ea îl privea dureros de cald. Privirea îi era umedă de lacrimi necăzute şi îl mângâia în gândul ei cu fiecare clipire suavă şi rară. Nici să clipească nu ar fi vrut...îi era teamă să nu îl strângă între pleoape şi apoi să-l facă să dispară. Ochii ei negri, minunaţi si plini de iubire îl implorau în tăcere să-i ceara sa rămână, iar el nici măcar nu o privea!
Cu gesturi aproape stângace îşi strângea fiecare sentiment în valiza de regrete şi dute-vino ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat...ca şi când la el stăteau toate biletele de călător speculant de sentimente.
Femeia se ridică încet, îi luă mâna şi i-o sărută zâmbind. Îl privi galeş şi îşi plimbă mâinile pe chipul lui visător, îl sărută apoi încet şi apăsat pe frunte, pe ochii, pe obraji, pe bărbie, pe gură şi cu un gest aproape disperat se aplecă asupra valizei şi scoase din ea ultimul sentiment rămas ... toată dragostea ei. Părea un accesoriu mai mult inutil, dar ea vroia să îl lase pe perna ...poate cândva îi va folosi în viaţă să ştie că dragostea ei era acolo.
Totul era ireal de dureros, iar tăcerea lui era plină de amintirile unor zâmbete dintr-o citronadă aproape acră.
Ea se simţea ca şi când ar fi ştiut că urmează o catastrofă şi nu putea face nimic care să-i zdruncine lumea de visător...îi zâmbea doar printre lacrimi, vroia să îl simtă sub palma invizibilă a sufletului şi să ştie că este acolo...încă, vroia doar să îl mângîie şi să îl închidă între porţile calde şi sincere ale iubirii ei mature şi frumoase, dar...nu...ea trebuia să îl lase si să plece!
Trenul se auzea şuierând în gara sentimentelor spulberate, iar peronul rânjea aproape demonic sub talpa sufletului ei care sângera la fiecare pas ce o apropia mai mult de despărţire.
Se opri..., iar el pentru prima dată tresări privind-o. Întinse mâna către ea şi nici aici nu putea să nu fie egoist...şi o sărută apăsat şi iubitor. O strânse la piept cu putere şi o alintă aproape drăgăstos. Sufletul ei începu să urle în timp ce el o ucidea pentru ultima dată. Vru să îl prindă de mână...să i-o pună pe inima ei, dar se opri privindu-l...nu putea să îl rănească, nu vroia să îl rănească...ştia că oricum el nu ar fi oprit-o pentru multă vreme. Dacă ar fi iubit-o cu adevărat ar fi luptat pentru sufletul ei, i-ar fi spus ca o va astepta iar si iar, dar aşa ar fi rămas doar în chirie pentru încă un timp...ar fi ucis-o de atâtea ori încât până la urmă şi ea ar fi învăţat cu adevărat să moară.
Şi trenul se auzea din ce în ce mai aproape. Şuierul prelung ca un urlet disperat ce agoniza era tot mai strident în urechile inimii ei ce îşi dorea să se oprească în timp ce ea nu putea face nimic decât să aştepte clipa în care îl va lăsa de mână.
Îşi simţea şi ultima celulă din corpul putred de durere şi ar fi vrut să cadă în genunchi în faţa vieţii, dar nu auzea altceva decât un urlet sfâşietor, o fanfară de bătăi disperate ce strigau mereu "iubitul meu te iubesc", un şuvoi de lacrimi...toate o năpădeau, vroiau să iasă şi să urle, să ţipe răvăşind-o în mii de particule, să moară, să agonizeze, să rămână inerte şi să uite să simtă !
Era ca şi când murise şi vroia să uite că se poate muri, că există durere, zâmbet...vroia doar să uite că mai există...vroia să îşi rupă sufletul care îi sfâşia respiraţia...vroia să îşi coasa buzele...să îşi picteze în negru privirea...să îşi arunce auzul de pereţii vieţii surde la durerea ei...să îşi strângă inima de gât şi să....moară!
Se întoarse către el pentru ultima oară. Zâmbi şi îi aranjă grijulie inima la locul ei...i-o pansă şi i-o sărută...apoi se ascunse în spatele ochilor lui să poată lua din ei puterea de a rămâne măcar în picioare...să ia frumuseţea lor şi să înveţe să nu o uite vreodată.
Vroia să se spulbere de durerea ochilor lui, a buzelor pe care nu le va mai săruta, a sufletului căruia nu îi va mai putea cânta la vioara iubirii ei melodiile cântăreţului orb..., a mângâierii lui care o făcuse să se simtă invincibilă şi minunată, dar de dragul ei el o ajută să urce în tren şi îi intinse valiza de sentimente. Mâna i se încleştă câteva clipe pe mânerul iubirii...inima începu să îi bată încât i se făcu rău, dar i-o lăsă să o ia la el , sa bata doar pentru el.
Atunci...privindu-l ,deja urcata în trenul care nu se mai întoarce totul în ea se răzvrătise...divinitatea murise câteva clipe..nu mai vroia să simtă, dar amintirea ochilor lui calzi, a glasului său atât, atât de dulce şi a sufletului său atât de drag ei...a tras alarma trenului pentru ultima oară, atât cât să mai poată săruta cu buzele amintirii care nu va pieri pentru ultima oară...
Dacă alarma nu ar fi oprit pentru o clipă amintirea... nu ar fi putut să plece pentru totdeauna!
Trenul porni...roţile lui păreau că trec peste ea afundând-o într-un gol fără ieşire... scârţâitul lor îi smulgea bucăţi de suflet asemeni unor vulturi hulpavi..., iar ea ridică mâna pentru ultima oară fluturând din batistă.
El se îndepărta din viaţa ei fără să se audă...ca o fantasmă...lăsând doar în urmă paşii sufletului ei înfipţi în asfaltul vieţii care o strângea de gât hohotind satisfăcută.
Îl iubea prea mult să ...ea va rămâne doar cu amintirea lui pentru că dacă l-ar fi reţinut însemna să se deteste toată viaţa în timp ce îl privea şi se bucura de el...doar ea...nu şi el.
Pentru iubirea imensă şi necondiţionată găsise puterea să zâmbească, să îşi strângă egoismul şi durerea de gât în timp ce mânuţa ei firavă flutura batista despărţirii, iar trenul galopa... Galopa spre ce? Spre cine oare galopa sufletul ei tânăr şi frumos?...Ea nu avea de unde să ştie...nici măcar acest drept nu i l-a lăsat...au ramas toate la el...şi dreptul ei de-a ştii de ce nu a putut rămâne, dar probabil într-o zi va primi şi ea un răvaş îngălbenit de timp şi udat de amintirea iubirii ei ce-l va urma peste tot şi... va afla de ce a lasat-o sa plece.., dar poate atunci va fi deja oarbă să îl mai vadă...oarbă de atâta drag şi dor de el!"