De ce oare, odata cu tineretea ne irosim si spontaneitatea gesturilor si a simturilor? De ce ruginim intr-un soi de jena , intr-un imperiu al lui "nu se cade"? De ce ne desfacem atat de greu din nisipurile unde naufagiaza sufletul dupa ce i-a fost dat sa parcurga intunecimi si furtuni neasteptate? De ce, la un moment dat, ne place sa-l lasam sa astepte, obosit, la tarmul singuratic unde orice prezenta e perceputa ca o primejdie, ca o amenintare? De ce desprindem gustul singuratatii si uitam atat de repede de betia comunicarii, linistea ce ne-o da privilegiul de a spune cuiva ce tinuturi am colindat? Ce anume da celor ce ne inconjoara nota de zadarnicie in fata careia ramanem paralizati, ca suspendati deasupra unui gol a carui existenta si putere de atractie n-o sesizam in momentele de liniste si fericire? De fapt , fericirea nu m-a parasit cu totul.O aflu , uneori, cu partea cea mai intunecata a fiintei mele. E acolo , captiva in mine, esenta rara, ermetic inchisa . Parca m-as teme s-o folosesc prea des, dintr-o bizara zgarcenie , cu o obscura vrere de a nu-i irosi prea repede si in van taria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu