ANTICHRISTA

AM CITIT DE CURAND O CARTE CARE M-A IMPRESIONAT :povestea e urmatoarea ......sper va placa

De la titlul cartii scrise de Amelie Nothomb, publicata pentru prima data in 2003, porneste de fapt totul. Christa este o fata, pretinde ea, dintr-un mediu defavorizat. Nu vorbeste foarte mult despre familia ei, dar pozeaza in victima perfecta. Victima careia trebuie sa i se faca toate voile. Este cea mai populara fata din scoala, "e integrata", incojurata mai mereu de admiratori.

"In prima zi de cursuri am vazut-o zambind. Am dorit imediat s-o cunosc". Asa incepe cartea, din perspectiva lui Blanche, o colega de scoala a Christei. Blanche e fetita cuminte, retrasa, studioasa si timida, legata de familia ei. Ei bine, Blanche face o pasiune ciudata pentru Christa, obsesiva. O intriga si o fascineaza personalitatea ei si, mai mult decat atat, o domina. "Sa am o prietena mi se parea incredibil. Cu atat mai mult sa fiu prietena Christei - dar nu, nu trebuia nici macar sa visez la asa ceva".

In scurt timp, viata lui Blanche e acaparata de Christa. Se muta la ea si practic ii ia locul in familie. Christa, cu personalitatea sa debordanta, puternica si fascinanta e exact opusul lui Blanche cea cuminte.

Povestea mi-a adus aminte de doua lucruri. Pe de-o parte, prin opozitia celor doua fete, de Legaturi bolnavicioase si, pe de alta parte, prin intorsaturile de situatie similare de My Summer of Love. Numai ca aici lipseste partea de erotism. De fapt, nu lipseste in totalitate, dar este mult, foarte mult, subinteles (ca exemplu, scena in care Christa o obliga pe Blance sa se dezbrace).

Nu ii poate refuza nimic si nu poate zice nimic. Admiratia de la inceput se transforma treptat intr-un fel de ura combinat cu fascinatie. Blanche descopera din ce in ce mai multe despre o Christa rea, manipulatoare si ipocrita: "Am privit-o siderata. Isi infipsese privirea in ochii mei si am vazut-o ca-mi savura umilinta. Rasul ei izbucni din nou, si mai puternic. Un fulger imi strapunse creierul: N-o cheama Christa! O cheama Antichrista".

Asa s-a ajuns la Antichrista. In final, Blanche pare sa invinga. Trece de timiditatea caracteristica, iese din lumea imaginatiei unde isi proiecta toate razbunarile ("Articolasul de ziar se contura cu claritate in mintea mea: O tanara de saisprezece ani si-a masacrat prietena cea mai buna, facand din ea o tocana pe care le-a dat-o s-o manance parintilor ei, care au murit otraviti") si ia masuri concrete. De ce spun pare? Pentru ca, desi practic nu mai are de-a face cu Christa, influenta ei ramane. Obsesiile trec greu si scot coltii cand nu te astepti. Asa se intampla si in cazul lui Blanche. Cartea se termina cu "Si asa se facu voia ei, nu a mea".

Amelie Nothomb nu face analiza psihologica. Nu direct. Unghiul de vedere, acela al lui Blanche, impune o perspectiva subiectiva si interioara. Cel mai interesant lucru mi s-a parut tensiunea dintre cele doua personaje, lupta surda si continua, sadismul si manipularea ( le recunoastem, indirect, pe cele din "Sabotaj din iubire”, un alt roman al lui Amelie Nothomb), atractia si respingerea, reactiile celor doua fete.